Romancieră și regizoare de film franceză, Marguerite Duras (4 aprilie 1914 – 3 martie 1996) este născută la Gia Dinh, numele de atunci al Saigonului. Personalitate incomodă şi nu o dată contestată, a creat o operă diversă, înnoind genul romanesc şi răsturnând multe dintre convenţiile teatrale şi cinematografice ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. A devenit cunoscută în urma publicării unui roman de inspiraţie autobiografică, “Un barrage contre le Pacifique”(Stăvilar la Pacific), care a inclus-o în Noul Val al romanului francez, roman ce a fost ecranizat apoi de Rene Clement, Anthony Perkins şi Silvana Mangano în rolurile principale. Indochina anilor ’20, un spaţiu al culorilor violente. Două oraşe: al albilor, strălucitor şi fantomatic, şi al „celorlalţi”, sărăcăcios, crud şi senzual. O familie care se luptă pentru supravieţuire cu trei duşmani neîndurători: apele oceanului atotputernic, coloniştii mercantili şi proprii demoni. Dragostea a devenit monedă de schimb, iar viaţa omenească o marfă oarecare.
În 1959, a scris scenariul pentru filmul lui Alain Resnais, “Hiroshima, mon amour”, dramatica poveste de dragoste interzisă având-o ca interpretă principală pe Emmanuelle Riva. Scenariul peliculei “Hiroshima, mon amour”, care o plasează iarăşi în Noul Val, al cinema-ului de această dată, a devenit carte în 1960.
Jurnalista italiană Leopoldina Pallotta della Torre obţinea, în 1987, după mai multe încercări, un interviu cu celebra scriitoare Marguerite Duras, în vârstă atunci de 73 de ani. Au urmat numeroase întâlniri, cu povestiri despre tinereţea scriitoarei, despre literatură şi cinema, despre teatru, despre luna mai 1968 în Paris, despre iubiri şi pasiuni… “La 11 ani, trăiam în Indochina, la o temperatură de 30 de grade la umbră în fiecare zi. Scriam poeme… Scriu pentru a mă umili, pentru a mă masacra şi apoi pentru a-mi acorda importanţă… Nu reuşesc să mă eliberez de mine însămi decât în două cazuri: prin ideea de sinucidere şi prin cea a scrisului”, mărturisea, în discuţiile cu Leopoldina Pallotta della Torre, cea care, vorbind despre Dumnezeu, considera: “Mă îndoiesc că este posibil să nu crezi deloc. Ar fi ca şi cum ai îndepărta orice sens, orice eternitate a marilor pasiuni din viaţa noastră. Totul ar deveni scop în sine şi lipsit de consecinţe”.*
Comentarii
Trimiteți un comentariu