Inaugurăm o nouă rubrică pentru
evideţierea celor mai importante evenimente (în principal culturale) care au au
avut loc de-a lungul timpului, în anumite zile din calendar. Se poate spune că
este o prezentare a personalităţilor - a
celor mai importanti scriitori, jurnalisti sau publicisti, din lumea muzicii si
a artei.Vom aniversa pe cu cei mai cunoscuti
compozitori, muzicieni, pictori, sculptori sau arhitecti. Le datorăm
cunoaşterea şi confortul, iar cele mai importante personalităţi din domeniul ştiinţei,
inovaţiei şi tehnicii vor fi astfel mai bine cunoscute, prin articole
dedicate special lor. Această rubrică vine în completarea calendarului lunar cu
evenimente culturale internaţionale, pe care îl publicăm la începutul fiecărei
luni, pentru a oferi mult mai multe informaţii, despre un anumit eveniment
cultural.
S-a născut în acestă zi
Albert Camus
Viaţa şi opera
Camus, Albert (07.11.1913,
Mondovi, Algeria – 04.01.1960, lângă Sens, Franţa). Romancier, eseist
şi dramaturg francez, cunoscut mai ales pentru romane ca Străinul (L’Étranger,
1942), Ciuma (La Peste, 1947) şi Căderea (La
Chute, 1956). A primit Premiul Nobel pentru literatură în 1957.
Primii ani
La
doar un an după naşterea lui Camus, tatăl lui, un muncitor sărac de origine
alsaciană, a fost răpus în prima bătălie de pe Marna, în Primul Război Mondial.
Mama sa, de origine spaniolă, muncea ca îngrijitoare pentru a-şi sprijini
familia. Albert, fratele său mai mare, Lucien şi mama lor s-au mutat într-un
cartier muncitoresc din Alger, unde au locuit, împreună cu bunica din partea
mamei şi un unchi paralizat, într-un apartament cu două camere.
Prima
colecţie de eseuri publicate de Camus, Faţa şi reversul (L’Envers
et l’endroit, 1937), descrie decorul acestor primi ani de viaţă şi include
portrete ale mamei, bunicii şi unchiului. O a doua colecţie de eseuri, Nunta (Noces,
1938), conţine meditaţii profund lirice despre zona rurală din Algeria şi
prezintă frumuseţea naturală ca o formă de bogăţie de care se pot bucura până
şi cei foarte săraci. În ambele colecţii, caracterul muritor şi fragil al
oamenilor contrastează cu natura durabilă a lumii materiale.
În
1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil,
Louis Germain, care l-a ajutat să obţină o bursă la liceul din Alger în 1923.
(În mod tipic pentru simţul de loialitate al scriitorului, după 34 de ani,
discursul ţinut de acesta la primirea Premiului Nobel i-a fost dedicat lui
Germain.) A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală, combinată cu o
pasiune puternică pentru sport, în special fotbal, înot şi box. Dar, în 1930,
primele crize serioase de tuberculoză au pus capăt carierei sale sportive şi
l-au forţat să-şi întrerupă studiile. Camus a trebuit să părăsească
apartamentul insalubru unde trăise 15 ani şi, după ce a locuit scurt timp cu un
unchi, s-a hotărât să trăiască singur, luându-şi diferite slujbe, în timp ce
studia filozofia în cadrul Universităţii din Alger.
La
universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii
săi, Jean Grenier, care l-a ajutat să-şi dezvolte ideile literare şi filozofice
şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el. A obţinut licenţa în 1936 cu
o teză despre relaţia dintre gândirea elenă şi cea creştină în scrierile lui
Plotinus şi ale Sf. Augustin. Candidatura sa la agrégation (calificare
care i-ar fi putut aduce o carieră universitară) a fost întreruptă de un nou
atac de tuberculoză. Pentru a-şi reveni, a plecat într-o staţiune din Alpii
francezi – prima sa vizită în Europa -, după care s-a întors în Alger, trecând
prin Florenţa, Pisa şi Genova.
Cariera literară
Între
1930 şi 1940, Camus şi-a mărit aria de interese. A citit atât clasicii
francezi, cât şi scriitorii contemporani lui – printre care André Gide, Henry
de Montherlant, André Malraux. Pentru scurtă vreme, între 1934 şi 1935, a fost
şi membru al Partidului Comunist Algerian. În plus, a scris, produs, adaptat şi
jucat pentru Théâtre du Travail (denumit mai târziu Théâtre de l’Équipe), al
cărui program era să prezinte piese excepţionale unui public format din
muncitori. A nutrit o dragoste profundă pentru teatru până la moarte. Însă, din
întreaga sa operă literară, dramaturgia este cel mai puţin apreciată, cu toate
că Neînţelegerea (Le Malentendu) şi Caligula,
scrise în 1944 şi respectiv 1945, sunt piese reprezentative ale teatrului
absurdului. Două dintre cele mai trainice contribuţii dramatice ale sale ar
putea fi considerate adaptările după Recviem pentru o călugăriţă (Requiem
pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi după Demonii (Les
Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski.
Cu
doi ani înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Camus şi-a
făcut ucenicia ca jurnalist la cotidianul Alger-Republicain,
îndeplinind multe sarcini, printre care pe cele de editorialist principal,
redactor, ziarist politic şi scriitor de recenzii literare. A revizuit câteva
dintre lucrările literare de început ale lui Jean-Paul Sartre şi a scris câteva
articole importante despre condiţia socială a musulmanilor din regiunea
Kabylira. Aceste articole, republicate în formă prescurtată în Actuelles
III(1958), aduceau în atenţia publicului (cu 15 ani înainte) multe dintre
nedreptăţile care au dus la izbucnirea războiului algerian de independenţă în
1954. Camus şi-a susţinut poziţia mai degrabă din motive umanitare decât
ideologice şi a continuat să vadă un rol viitor al Franţei în istoria Algeriei,
cu toate că nu a ignorat nedreptăţile colonizatorilor.
Camus
devenise déjà o personalitate literară importantă. Străinul (L’Étranger),
un roman de debut genial început înainte de război şi publicat în 1942, este un
studiu despre alienarea sec. XX, având în centru un „străin” condamnat la
moarte nu atât pentru că împuşcase un arab, ci mai degrabă pentru că mereu
spune doar ceea ce simte cu adevărat şi refuză să se conformeze regulilor
societăţii. În acelaşi an a publicat un important eseu filozofic, Mitul
lui Sisif (Le Mythe de Sisyphe), în care a analizat, foarte subtil,
nihilismul contemporan şi conştiinţa „absurdului”. El încerca să găsească o
cale de a învinge nihilismul şi al doilea roman al său, Ciuma (La Peste, 1947)
– povestea simbolică a luptei împotriva unei epidemii din Oran, dusă de
personaje a căror importanţă stă mai puţin în succesul (îndoielnic) pe care îl
au contra bolii şi mai mult în apărarea demnităţii umane şi a fraternităţii.
Camus a făcut astfel trecerea de la conceptul principal al absurdului la
cealaltă idee semnificativă a sa – cea de „revoltă” morală şi metafizică. Camus
a prezentat acest ideal în contrast cu revoluţia politico-istorică, într-un al
doilea eseu de mari dimensiuni, Omul revoltat (L’Homme
révolté, 1951), care a stârnit animozitate în rândul criticilor marxişti şi în
rândul teoreticienilor apropiaţi de marxism, precum Jean-Paul Sartre.
Celelalte
lucrări importante ale sale sunt romanul genial din punct de vedere tehnic Căderea (La
Chute, 1956) şi o colecţie de povestiri scurte, Exilul şi împărăţia (L’Exil
et le royaume, 1957). Acestea dezvăluie o preocupare pentru simbolismul creştin
şi conţine o demascare ironică a formelor îngăduitoare de moralitate umanistă
seculară.
În
1957, la vârsta de doar 44 de ani, Camus a primit Premiul Nobel pentru
literatură. Cu o modestie specifică, a declarat că, dacă ar fi fost unul dintre
membrii comitetului de jurizare, votul său ar fi mers cu siguranţă către André
Malraux. La nici trei ani după aceasta, a murit într-un accident rutier.
Critică
Ca
romancier şi dramaturg, moralist şi teoretician politic, Albert Camus a
devenit, după Al Doilea Război Mondial, vocea generaţiei sale şi mentorul
următoarei generaţii, nu numai în Franţa, ci şi în Europa şi poate chiar în
lume. Scrierile sale, care tratau în principal izolarea omului într-un univers
străin, alienarea individului faţă de sine, problema răului şi apropierea
apăsătoare a morţii, reflectau cu acurateţe înstrăinarea şi dezamăgirea
intelectualului postbelic. El este amintit, alături de Sartre, ca exponent de
primă importanţă al existenţialismului. Deşi înţelegea nihilismul multor
contemporani ai săi, Camus susţinea că este necesar să fie apărate valori
precum adevărul, cumpătarea şi justiţia. În ultimele sale lucrări a schiţat un
umanism liberal care respingea aspectele dogmatice atât ale creştinismului, cât
şi ale marxismului.
sursa: Enciclopedia
Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p.
175-177
INTERVIU CU ALBERT CAMUS
Comentarii
Trimiteți un comentariu