Mănăstirea Tismana

Manastirea Tismana

Manastirea Tismana, situata la 30 de kilometri vest de orasul Targu Jiu si la 5 kilometri N de comuna Tismana, acest asezamant monahal este printre cele mai vechi din tara Romaneasca, avand un rol primordial in mentinerea credintei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvantului Tismana vine de la "loc fortificat de ziduri". Insa, numele poate fi luat si de la arborele "tuia" care impadurea pe vremuri aceste locuri.

Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).

In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn.

Manastirea Tismana - istoricul complexului monahal

Istoria celei mai vechi manastiri din Tara Romaneasca - Tismana - ca si viata ctitorului ei Sfantul Cuvios Nicodim, au intrat de mult in legenda. La faima de care s-a bucurat neintrerupt manastirea a contribuit in mare parte si farmecul asezarii sale.

Traditia sustine chiar ca frumusetea imprejurimilor a fost hotaratoare in alegerea locului si ca Sfantul Nicodim a cautat timp indelungat pe valea "raului cu apa vie" stanca Starminei cu cascada sa. Intr-adevar, toate frumusetile si bogatiile naturii par sa se fi strans aici: siruri de culmi cu reliefuri capricioase, rauri bogate in pastravi, nuceturi si livezi de castani care aveau sa intre pe rand in domeniul manastiresc. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinata, insa, si de ratiuni mai importante.

In desisul legendelor care invaluie atat intemeierea manastirii, cat si personalitatea intemeietorului ei, in datele adesea contradictorii cuprinse in primele studii asupra monumentului, cercetatorul poate face cu greu lumina.

Desi documente legate de monument s-au pastrat cu prisosinta, mai cu seama pentru vremurile mai apropiate noua, Tismana nu are nici pisanie sapata in piatra - actul de nastere al bisericilor noastre - nici primul hrisov domnesc de inzestrare. Cat despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa inainte si dupa venirea pe pamant romanesc sunt extrem de sarace, iar redactarile legendei vietii lui, cu totul tarzii.

Documentele Tismanei trebuie considerate nu in mod izolat, ci strans integrate complexului de evenimente care strabat istoria Tarii Romanesti in ultima treime a veacului al XIV-lea. Pentru aceasta vreme, insasi intemeierea unei manastiri nu este decat reflectarea unuia din aspectele luptei pentru pastrarea independentei nationale si pentru stavilirea penetratiei catolicismului la sud de Carpati.

Ultimele trei decenii ale secolului al XIV-lea reprezinta tocmai momentul in care domnul grupeaza sub conducerea sa actiunile de rezistenta ale popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei impotriva incercarilor de ocupare si catolicizare fortata ale regatului maghiar, incurajat de papalitate.

In aceste conditii, orice efort de intarire a vietii bisericesti, fie si sub aspectul ei monastic, insemna implicit o masura de contraofensiva ortodoxa. Asa se explica sprijinul deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat calugarului greco-sarb Nicodim refugiat din sudul Dunarii, de-a lungul intregii lui activitati pe pamantul tarii noastre.

Din cercetari rezulta ca viitorul staret al Tismanei a trecut in Tara Romaneasca din tinutul Crainei, pe atunci in taratul bulgaresc al Vidinului, unde desfasurase o bogata activitate pe taram monastic, in momentul in care acest tinut cade - temporar - sub ocupatia regatului catoloc maghiar - 1370. O data cu el a trecut Dunarea o mica obste de 11 calugari.

Vladislav-Vlaicu primeste pe Cuviosul Nicodim ca pe reprezentantul opozitiei ortodoxe din Balcani, si, cand i se solicita, acorda sprijin pentru intemeierea unei manastiri la nord de Dunare. Aceasta prima fundatie, Vodita, a fost bogat inzestrata de domn cu sate si venituri.

Colaborarea dintre conducatorul statului si reprezentantul monahismului sud-dunarean are o explicatie simpla. Asezarea unei fundatii ortodoxe la marginea vestica a tarii, in acel Banat al Severinului atat de disputat de Tara Romaneasca si Ungaria, trebuia sa joace rolul unui punct de sprijin al religiei de stat printre supusii ortodocsi ai tinutului, reprezentati prin cnezii romani din Banat, pe care documentele vremii ii semnaleaza intr-o stare de continua neascultare fata de coroana maghiara.

Dar numai peste cativa ani de la asezarea lor aici, "cinstitul intre calugari Nicodim" si obstea sa, sunt siliti sa-si paraseasca ctitoria deoarece Banatul de Severin si o data cu el Vodita cu toate posesiunile ei, sunt pierdute vremelnic de Tara Romaneasca in favoarea regatului maghiar, probabil catre 1375.

Pierzand speranta continuarii activitatii pe pamant unguresc si catolic, ramas totodata fara resurse materiale, Cuviosul Nicodim trece in Serbia. Peste mai putin de un an revine in Tara Romaneasca si se adreseaza din nou domnului - de data aceasta Radu I - cerandu-i ajutor pentru a intemeia un alt lacas monastic pe pamantul romanesc. Sprijinul i-a fost acordat de indata si pentru motive usor de intuit: noua manastire trebuia sa preia rolul care fusese incredintat Voditei.

Lui Nicodim "i s-a poruncit ca sa mearga deci mai inauntrul tarii acestia a Ungro-Vlahiei, Baniei Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "intru vietuirea de obste". Locul asezarii trebuia sa fie in acelasi timp mai putin primejduit ca cel al Voditei si nu prea departat de granita Banatului, la care domnul roman nu renuntase de fel la acea data.

Radu I acorda Cuviosului Nicodim o serie de danii ca despagubire pentru posesiunile pierdute pe teritoriul unguresc si mica obste, numarand acum numai 10 calugari, incepe sa zideasca biserica pe apa Tismanei, la locul ales dupa indelungi cautari, langa o cascada.

Legenda, pe deplin constituita inca din secolul al XVII-lea, sustine ca primul lacas ridicat pe stanca de sub Starmina a fost construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, rosietic, de la care ar proveni si numele manastirii. Este insa mai probabil, data fiind importanta ce i se acorda, ca biserica a fost de la inceput o constructie de zid care trebuie sa fi avut mari asemanari cu cea a Voditei.

Ridicarea ei se poate plasa intre anii 1375 - momentul refugierii obstei calugaresti de la Vodita - si 1377-1378 data sfintirii ei, cunoscuta dintr-o notita scrisa pe spatele unui document de la Dan al II-lea. Acesta consemneaza doua date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfintit biserica in anul 6886 (1377-1378); a murit sfant parintele nostru Nicodim in anul 6915 (1406)".

Domnul a inzestrat inca din primele momente fundatia cu danii in pamant si venituri care sa asigure intretinerea fratilor condusi de Cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I insa nu s-a pastrat, fie ca donatia nu a primit o confirmare in scris, fie ca aceasta s-a pierdut. Se cunoaste insa in ce au constat acele donatii dintr-un hrisov de la 1385 al fiului lui Radu I, Dan I.

Din acelasi hrisov reiese ca "am aflat in tara domniei mele, la locul numit Tismana, o manastire nu intru toate partile ei terminata, pe care sfant raposatul, binecredinciosul voievod Radu, parintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfarsit-o din pricina scurtimii vietii. De aceea a binevoit domnia mea ca, precum in domnie, sa-i fiu urmas si in aceasta, asadar sa innoiesc pomana parintelui meu si sa-i intaresc cu toate darurile si veniturile, nu numai acestea, dar si cate au fost daruite manastirii in vremea parintelui meu, pe toate sa le intaresc si sa le imputernicesc."

Tot prin acest document Tismanei i se intareste stapanirea asupra tuturor posesiunilor pe care le-a avut Vodita in tinutul Severinului recucerit de Dan I in preajma acelui an. Astfel obstea devenea posesoarea unor intinse domenii si administratoarea ambelor fundatii (Vodita si Tismana), iar Cuviosul Nicodim, staret al amandurora.

Urmatorul document referitor la Tismana este datat 1387, primul an al domniei lui Mircea cel Mare. Reconfirmandu-i posesiunile si drepturile, Mircea adauga faptul ca lui i-a revenit datoria de a implini "cele nedesavarsite", formulare neclara care se refera probabil la terminarea chiliilor sau a altor constructii monastice.

Sub conducerea "parintelui si rugatorului, popa Nicodim", colaborator pretios a trei voievozi, care intrunea calitati de cunoscator in mestesugul zidirii, de caligraf si miniaturist, cu cele de organizator de viata bisericeasca, dar si de bun gospodar al averii manastiresti, comunitatea de la Tismana se intarea an de an.

Manastirea Tismana - important centru cultural si religios

Ca institutie religioasa, Tismana s-a bucurat inca de la inceput de o situatie aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adica o comunitate monahala de sine statatoare, nesupusa nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusa numai de propriul ei sobor, randuiala pe care cuviosul Nicodim a adus-o de la Muntele Athos: "dupa moartea lui chir Nicodim sa nu fie volnic a pune in locul acela staret nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim si cum va aseza, asa sa tina calugarii care sunt acolo si ei singuri sa-si puna staret".

Aceasta randuiala se pastreaza pana tarziu, fiind reamintita in toate hrisoavele domnesti. In afara de aceasta, staretului Tismanei i s-au conferit distinctii speciale: Cuviosul Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de arhimandrit, precum si dreptul de a face slujba cu bedernita (mica piesa de broderie liturgica cu semnificatie speciala in ierarhia preoteasca).

Pana in secolul al XVI-lea, cand aceeasi distinctie este acordata Episcopiei de la Curtea de Arges, Manastirea Tismana este unica arhimandrie din Tara Romaneasca. In ceea ce priveste averea manastirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la intemeiere, a celui mai mare domeniu manastiresc din voievodat.

Calugarii ei stapaneau 10 sate pe pamantul Tarii Romanesti si alte 10 sate in Serbia (donatii ale cneazului Lazar), 40 salase de "atigani", graul din judetul Jalesului (Gorjul de azi), veniturile vamilor de la Calafat, Balta Bistretului si Valcan, zeciuiala minelor de arama de la Bratilovo, iazuri de peste, monopolul pasunatului in muntii Sorbele, Oslea, Boul si Parangul, precum si o serie de venituri anuale din casa domneasca.

Ca un adevarat stapan feudal, Nicodim cere sprijinul domniei pentru a-i apara bunurile. Chiar din timpul lui Mircea cel Mare anumite sate manastiresti sunt scutite de dari in schimbul obligatiei de a "face de straja" la manastire.

Existenta bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost de prea lunga durata. Desi din marele numar de hrisoave de intarire pastrate din secolul al XV-lea (de la Vlad Tepes, Radu cel Frumos, Vlad Calugarul) reiese ca manastirea si-a continuat neintrerupt activitatea ca institutie, o cauza nedeslusita pana acum a dus la ruinarea lacasului si a facut necesara o refacere totala a lui.

De altfel, insasi "Viata preacuviosului Nicodim Sfintitul" scrisa in manastire in 1839 de Stefan ieromonahul, consemna traditia orala conform careia "nu este aceasta cea din intaiu care s-a facut prin stradania Sfantului Nicodim, de catre Radu Voda Negru" (adica Radu I). In privinta acestui al doilea ctitor exista multe discutii. Pisania pictata in naos, la zugravirea noii biserici in 1564, aminteste de un domn tot cu numele Radu. Dar de care Radu poate fi vorba?

El este identificat cand cu Radu I, intemeietorul primei biserici, cand cu Radu cel Frumos (in "Viata preacuviosului Nicodim Sfintitul" scrisa de Stefan ieromonahul), cand cu Radu Paisie (consemnat in inscriptia din 1541 a chenarului usii principale).

Stefan ieromonahul retine insa un pretios element de identificare: acest Radu era tatal lui Mircea Ciobanul, pe care-l cunoastem a nu fi altul decat Radu cel Mare. Coroborand datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma ca cea de-a doua constructie de la Tismana dateaza din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Ea reprezenta unul din monumentele de seama ale arhitecturii muntenesti de la inceputul secolului al XVI-lea, o biserica de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusa din altar, naos, pronaos si exonartex deschis, incununata cu trei turle.

Dar Radu cel Mare nu a reusit probabil sa termine constructia. Numai asa se explica cea de-a doua lacuna in istoria monumentului - lipsa pisaniei cioplita in piatra incastrata dupa obicei pe fatada, cum se vede spre exemplu la Manastirea Dealu, ctitorie a aceluiasi voievod. Lucrarile de constructie la Manastirea Tismana au continuat deci si sub urmatorii domni.

Neagoe Basarab "toata biserica o au acoperit cu plumb si alte lucruri au obarsit". Cum tot el a daruit Tismanei si o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune ca in timpul domniei lui a inceput sa se slujeasca in noua biserica, desi interiorul nu fusese inca zugravit. Pentru a-i da o podoaba provizorie, pe tencuiala inca uda fusesera desenate dungi de culoare rosie.

In vremea lui Radu Paisie (numit in documente si Petru Voda), egumenul Vasile aseaza frumoasele chenare de piatra ale usilor (1541). In anul 1564, in timpul domniei lui Petru cel Tanar, vornicul Nedelco Balaceanu zugraveste interiorul bisericii. Atunci se aseaza si pisania pictata, importanta atat pentru faptul ca este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cat si pentru faptul ca a consemnat numele mesterului zugrav "Dobromir ot Targovistea".

La 1610-1611, o cumplita pradaciune a ostilor principelui Gabriel Bathory a adus stricaciuni zidurilor inconjuratoare ale manastirii. Inainte de a lua domnia, inchis intre zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului ostilor trimise impotriva lui de Leon-Voda.

Cronica spune ca "Matei aga si cu ceilalati s-au inchis in Manastirea Tismana si trei zile stand imprejurul manastirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au iesit si au trecut din nou Transilvania".

De indata ce devine domn, Matei Basarab reface incinta si cladirile manastiresti (1646-1651). Tot el construieste paraclisul, asezat in afara incintei, la marginea platoului de rasarit. Cativa ani dupa aceste transformari, in 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul si secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitand asezarile monastice romanesti, face o prima desriere a Tismanei. Insemnarile sale de calatorie sunt pretioase informatii despre multe din monumentele acelei vremi.

Descriind intrarea in manastire, Paul de Alep spune ca a mers "pe o poteca ingusta de jur imprejurul cladirii, inainte de a ajunge la prima fereastra cu fier. In acest loc este o fantana cu apa tasnitoare, si de deasupra unui turn mare care slujeste de poarta, sunt numeroase creneluri. Dupa ce am trecut prin aceasta poarte, am ajuns la o a doua, tot de fier, deasupra careia este clopotnita". La 1698 Cornea Brailoiu, banul Craiovei, construieste casele egumenesti.

O epoca de primejdii si pustiiri repetate incepe pentru Tismana odata cu conflictele dintre turci si austrieci. In 1716 manastirea este jefuita de turcii intorsi de la asediul Timisoarei.

Mai tarziu, intre 1718 si 1739 Tismana cade, o data cu intreaga Oltenie, sub ocupatie austriaca. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspecteaza provincia pentru a alege punctele strategice care urmau sa fie intarite cu fortarete. Planul si vederea de ansamblu facute cu aceasta ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezinta primul document grafic cunoscut asupra incintei Manastirii Tismana (1728-1731).

Manastirea a fost silita de imprejurari, mai ales in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, cand vechile fortarete ale Tarii Romanesti fusesera distruse din ordinul Portii, sa serveasca si drept cetate. Incepand cu anul 1605, documentele mentioneaza existenta armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reinnoite scutirile de dari ale unor sate care aveau in schimb dubla obligatie de a "pazi plaiul", adica hotarele dinspre Transilvania si de a apara manastirea de talharii care incercau adesea sa o prade.

La inceputul secolului al XVIII-lea, vechea zugraveala a lui Dobromir din Targoviste "se foarte invechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupaneasa Stanca Glogoveanu, care a dat "aorul si vapseli", reface in intregime pictura bisericii. Pisania din 1732 pomeneste pe zugravii Ranite, Gligorie, Ghiorghie si Tudor.

Trei ani mai tarziu, alti mesteri printre care Vasile Diaconu, s-au iscalit pe turla principala a bisericii. Tot in decursul secolului al XVIII-lea s-au efectuat o serie de lucrari mai marunte, ca asezarea rozetelor de la absidele laterale, marirea unor ferestre, precum si dotarea bisericii cu usi din lemn sculptat, cu tampla si diferite obiecte de mobilier.

In 1766 se executa, intr-o a doua campanie, o noua serie de picturi, probabil cele din pronaos si din exonartexul ulterior disparut. Ctitorita este si de data aceasta Stanca Glogoveanu, iar mesterul zugrav Dimitrie Diaconu.

Intre anii 1787 si 1792, cand au loc noi conflicte intre turci si austrieci, ostasi turci sunt "oranduiti in manastire spre iernatic si pentru paza despre munti". Tismana sufera cu acest prilej pagube insemnate: usile ferecate ale clopotnitei sunt luate si duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperis (4600 de oca) este ridicat, tezaurul de obiecte de pret este ascuns in pesteri. Multe dintre acestea s-au pierdut. Calugarii au trait aproape 10 ani risipiti de groaza pe muntele Cioclovina. Abia in 1798 egumenul Stefan Manastireanu reuseste sa faca unele reparatii la zidurile incintei si sa reorganizeze viata monahilor.

Peste doua decenii, la inceputul miscarii pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseste zidurile manastirii pentru a "tine in paza" pe ispravnicii din plasile Olteniei. Mai tirziu aici se vor uni doua detasamente de panduri conduse de D. Macedonski si D. Garbea, insumand vreo 3500 de oameni. Daca la anul 1821 multe manastiri ca Strehaia, Cozia, Bistrita, Polovragi, au servit ca baze de rezistenta ale rasculatilor, Tismana a fost fara indoiala cea mai importanta dintre ele.

La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversarii unui secol si jumatate de la revolutia lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o placa comemorativa cu urmatoarea inscriptie: "Tudor Vladimirescu a organizat la Manastirea Tismana o baza de pregatire a miscarii revolutionare din 1821".

In 1844 incepe o epoca de mari transformari pentru vechiul monument, care n-au avut insa cel mai fericit rezultat. Pornite din initiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi si insemnate monumente istorice ale tarii, aceste lucrari au fost executate de arhitecti straini si intr-o vreme cand in Europa preponderent era stilul neogotic, de asemenea strain si fara radacini in traditiile noastre. Bibescu nazuia sa transforme partea de sud a incintei manastirii in palat domnesc.

Arhitectul Schlatter si mesterii sai au ridicat pe locul vechilor cladiri in stilul arhitecturii monastice traditionale, fatade incarcate cu ornamentica neogotica apuseana, in vadit contrast cu lacasul din centrul incintei.

Manastirea Tismana - biserica centrala

Cat despre biserica propriu-zisa, prin daramarea in 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii si eliminand camerele si gangul ce sprijinea de ambele parti pronaosul si o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabila.

In afara de acesta el a daramat contraforturile altarului, a cioplit vechea modenatura a fatadelor inlocuind-o cu o tencuiala inexpresiva imitand piatra, a marit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat asezarea firidelor de pe abside si a construit o intrare noua, nepotrivita cu vechiul monument.

Numai comparand aspectul rezultat cu desenul in penita executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul manastirii din 1840 si cu vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cat de schimbata a iesit Tismana in urma acestei campanii. Nici pictura monumentului nu a ramas neatinsa. In 1844 un zugrav fara talent, Alecsie din Campulung, a repictat in ulei registrele inferioare pana deasupra ferestrelor.

Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetari in spiritul restaurarii stiintifice moderne in anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii.

Lucrarile de restaurare au fost reluate abia in 1954. In rastimpul unei decade, Directia Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipastoria mitropolitului Firmilian, a terminat decaparile fatadelor si a dat la iveala picturile lui Dobromir din Targoviste din pronaosul bisericii, procedand in acelasi timp la extragerea si expunerea muzeala a picturilor stratului suprapus din secolul al XVIII-lea. Numai din sinaxar au fost recuperate 304 tablouri.

In 1970 s-au facut importante sapaturi arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locas de cult de plan trilobat, construit din bolovani de rau si caramida romana, anterior constructiei Cuviosului Nicodim.

S-au facut lucrari de restaurare a celor doua biserici, a chiliilor, a acoperisului si pardoselilor sub directa supraveghere si indrumare a Mitropolitului Olteniei Dr. Nestor Vornicescu, cercetator istoric si pasionat descoperitor al trecutului.

Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari in 1983, Manastirea Tismana a revenit la forma arhitecturala originala, autentic romaneasca. Cu acest prilej s-au refacut acoperisurile turnurilor, au fost indepartate elementele decorative straine arhitecturii romanesti, s-au consolidat aripile de sud si vest, s-au modernizat conditiile de gazduire a credinciosilor si a personalului monahal.

Manastirea Tismana - arhitectura si podoabe

Arhitectura manastirii Tismana este in stil bizantin, specific secolului al XIV-lea, apropiindu-se ca arhitectura de bisericile contemporane din Macedonia si Muntele Athos, reprezentand caracteristici constructive romanesti.

Actuala biserica a manastirii este zidita direct pe stanca in plan triconic, cu turle pe naos, pronaos si pridvor. Catapeteasma este din stejar (1765-1766), in stil post-brancovenesc, cu ornamente florale suflate in aur.

Altarul este luminat de o fereastra mare in centrul peretelui dinspre rasarit, de alta mai mica pe dreapta aceluiasi perete si de inca o fereastra dubla pe fiecare parte, prevazuta cu grilaj metalic, si de cate o fereastra mica pe fiecare perete, sub bolta.

Pronaosul este slab luminat pentru ca cele doua ferestre sunt asezate in partea superioara a zidurilor. Pridvorul are cate patru ferestre mari pe fiecare perete din vest, nord si sud. Fatadele exterioare nu au pictura, sunt varuite in alb ca si peretii cladirilor din jur.

Biserica mare a fost pictata in 1564, de zugravul Dobromir din Targoviste, actiune subventionata de marele vornic Nedelea. Este stil bizantin, in fresca aplicata peste prima tencuiala cu fresca monocroma. In anul 1732 a fost refacuta pictura din altar si naos.

In pronaos, fresca din 1564 n-a fost distrusa, ci peste ea a fost aplicata noua fresca datata 1766, pictor fiind Dimitrie Diaconul. In anul 1814, primul registru din altar si naos, icoanele si usile imparatesti au fost pictate in ulei peste pictura din 1732, de Alexe Zugravul din Campulung Muscel.

Incepand cu anul 1955, s-a decapat pictura din pronaos executata in 1766 si s-a incastrat pe peretii din muzeul manastirii si pe coridoarele chiliilor. Paraclisul, care detine cateva vitralii donate de poetul George Cosbuc, a fost pictat in 1948 de pictorul Dimitrie Nicolaide. In anul 1994 este pictat pridvorul bisericii de pictorul Grigore Popescu din Campulung Muscel, in stil bizantin. Aici, pentru prima data sunt pictati sfintii straromanii descoperiti si canonizati in ultimii ani.

In anul 1979, prin osardia soborului de maici si a maicii starete Ierusalima Gligor, s-a realizat o racla din argint, executata de artistul plastic Gheorghe Stoica, din Bucuresti. In interiorul ei se gasesc trei particele din sfintele moaste ale Sfantului Nicodim (degetul), Sfantului Ignatie Teoforul si Sfantului Ioan Gura de Aur, impreuna cu crucea de plumb purtata de Sfantul Nicodim. Pe capac sunt prezentati in medalioane emailate acesti sfinti. in exterior, pe racla, sunt redate scene din viata si minunile Sfantului Nicodim. Racla este asezata in naos pe partea stanga, in fata.

In pronaos se afla mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), in dreapta, si Rositei Braileanu (+1747), pe stanga. Mormantul Sf. Nicodim, trecut la cele vesnice in 26 decembrie 1406, este in pridvorul bisericii la acesta data sarbatorindu-se al doilea hram al bisericii.

O mare parte din obiectele de valoare ale Manastirii se gasesc la Muzeul de Arta al Romaniei, printre care cel mai important este Tetravanghelul Sfantului Nicodim. Muzeul manastirii are o bogata colectie de picturi murale (pictura din 1766, provenita din pronaos), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, carti vechi, un orar, bedernita si un epitrahil ce a apartinut Sfantului Nicodim.

Manastirea Tismana - localizare si cai de acces

Catre Manastirea Tismana duc drumuri desfatatoare, de neuitat. Unul din aceste drumuri porneste din Drobeta Turnu-Severin, prin poarta Motrului. Din cetatea de pe malul Danubiului, pe DN 67 se ajunge la noua asezare miniera Motru.

Un drum judetean face legatura cu localitatea Apa Neagra aflata la o distanta de 29 de kilometri, de unde se urmeaza ramificatia spre dreapta, pana in zona Tismanei. Celalalt drum porneste din Craiova spre Targu-Jiu si in continuare pe DN 67. La kilometrul 82 se face ramificatia spre Tismana si Baia de Arama.

Pentru mai multe imagini cu Manastirea Tismana, vizitati Galeria de imagini - Manastirea Tismana.

Sursa text: manastireatismana.ro